Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul – Cuvântul Înaltpreasfințitului Părinte Calinic

Conștient de rolul său, Sfântul Ioan Botezătorul a anticipat: „Acela trebuie să crească, iar eu să mă micşorez.” (Ioan 3, 30). De altfel, Mântuitorul Iisus Hristos Îşi va începe misiunea în momentul când Sfântul Ioan și-o încheia pe a sa. Însă această „micşorare” îi va crea Sfântului Ioan Botezătorul o bucurie iruptă din taina credinţei, legată de trăirea realităţii şi a manifestării puterii lui Dumnezeu pe pământ prin Hristos – Mesia, Cel îndelung aşteptat.

Preacuvioşi şi Preacucernici Părinţi,

Iubiţi credincioşi şi credincioase, cititori şi cititoare,

Sărbătoarea de astăzi, atestată încă din primele secole creştine, îşi are o sorginte scripturistică. Stabilirea zilei de naştere a Înaintemergătorului (Luca 1, 57; Ioan 1, 15) în ziua de 24 iunie nu a fost întâmplătoare. În calendar sunt sărbătorite liturgic doar trei zile de naştere a unei persoane: Naşterea DomnuluiNaşterea Maicii Domnului şi Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul. Şi aceasta pentru că ele sunt momente hotărâtoare în istoria mântuirii, semne minunate ale lucrării lui Dumnezeu pe pământ.

Zămislirea Sfântului Ioan Botezătorul a avut loc după ce preotul Zaharia a încheiat zilele slujirii sale la templu. Tămâierea în Sfânta Sfintelor se făcea o dată pe an, în luna a şaptea, ziua a zecea (Leviticul 16, 29-34).

În calendarul iudaic, luna a şaptea, numită Tişri, cuprindea a doua parte a lunii septembrie şi prima parte a lunii octombrie. Luând în considerare zilele care au trecut până când Zaharia a ajuns acasă, casa fiind situată pe una dintre colinele din apropierea Ierusalimului, în vechiul oraş Carem (Iosua 15, 59), astăzi Ein Karem (Ayn Kārim), la 8 km vest de Cetatea Sfântă, Sfinţii Părinţi au rânduit ziua zămislirii sale la 23 septembrie, iar ziua naşterii, la 24 iunie. Sigur, în primul caz ei au avut în atenţie momentul Bunei Vestiri, iar în stabilirea zilei naşterii au luat în calcul ziua Naşterii Domnului, 25 decembrie.

Zilele de 24 iunie şi 25 decembrie sunt apropiate solstiţiului de vară, când ziua începe să se micşoreze, respectiv solstiţiului de iarnă, când ziua începe să crească. Astfel, se împlinește ceea ce însuşi Sfântul Ioan Botezătorul a anticipat: „Acela trebuie să crească, iar eu să mă micşorez.” (Ioan 3, 30). Mântuitorul Iisus Hristos Îşi va începe misiunea în momentul când Sfântul Ioan și-o încheia pe a sa. Însă această „micşorare” îi va crea Sfântului Ioan Botezătorul o bucurie iruptă din taina credinţei, legată de trăirea realităţii şi a manifestării puterii lui Dumnezeu pe pământ prin Hristos – Mesia, Cel îndelung aşteptat.

Sfântul Evanghelist Luca este singurul care prezintă detaliat naşterea Sfântului Ioan, în capitolul 1 al Evangheliei sale. Din cele expuse de Sfântul Evanghelist Luca reţinem că „pe când Zaharia slujea înaintea lui Dumnezeu, în rândul săptămânii sale, a ieşit la sorţi, după obiceiul preoţiei, să tămâieze intrând în templul Domnului […] Şi i s-a arătat îngerul Domnului stând de-a dreapta altarului tămâierii. Şi văzându-l, Zaharia s-a tulburat şi frică a căzut peste el. Iar îngerul a zis către el: Nu te teme, Zaharia, pentru că rugăciunea ta a fost ascultată şi Elisabeta, femeia ta, îţi va naşte un fiu şi-l vei numi Ioan. Şi bucurie şi veselie vei avea, şi de naşterea lui mulţi se vor bucura.” (1, 8-14).

Întrucât Zaharia – deşi se trăgea din ceata preoţească a lui Abia (Luca 1, 5) – nu a crezut cele auzite, a rămas mut până în ziua împlinirii celor vestite lui de înger (Luca 1, 20). Aşadar, împlinindu-se zilele slujirii sale la templu, Zaharia s-a dus la casa sa. Iar după aceste zile, Elisabeta, femeia lui, din seminţia lui Aaron, deşi era stearpă şi înaintată în vârstă, a zămislit şi cinci luni s-a tăinuit pe sine, zicând: „Că aşa mi-a făcut mie Domnul în zilele în care a socotit să ridice dintre oameni ocara mea” (1, 25).

Iar în a şasea lună, Elisabeta a primit vizita Maicii Domnului, care la rândul ei primise de la înger Vestea cea Bună şi încredinţarea că Elisabeta va avea un fiu (Luca 1, 36, 39-45). Și au rămas împreună timp de trei luni, adică până ce s-a împlinit vremea Elisabetei să nască. Astfel, în casa lui Zaharia s-a împărtăşit pentru prima dată încredinţarea că este aproape bucuria mântuirii oamenilor, atunci când Elisabeta a născut un fiu.

Şi au auzit vecinii şi rudele ei că Domnul a mărit mila Sa faţă de ea şi se bucurau împreună cu ea (1, 58). Şi adunându-se toate rudeniile în ziua a opta, – în vederea circumciziei pruncului şi pentru însemnarea acestuia cu un nume –, contrar vrerii celor din jur care doreau ca pruncul să se numească Zaharia, după numele tatălui său, el s-a numit Ioan, după vrerea mamei sale, povăţuită de Duhul Sfânt (1, 60). Să nu uităm însă că ea era soţie de proroc şi născătoare de proroc, fiind ea însăşi plină de darul prorocesc, deşi nimeni dintre rudeniile lor nu purta nume de proroc. Fiind întrebat şi Zaharia cum ar vrea să-i fie numit copilul, dar neputând glăsui, a cerut o tăbliţă pe care a scris: „Ioan este numele lui” (1, 63). Şi îndată i s-a dezlegat muţenia, confirmând cu gura ceea ce scrisese cu mâna şi binecuvântându-L pe Dumnezeu pentru darul nesperat.

Ioan este un nume providenţial, care înseamnă „Dumnezeu s-a milostivit”, desemnând pe un „om trimis de la Dumnezeu” (Ioan 1, 6); adică pe cel care, încă din pântecele maicii sale, prin săltări, s-a arătat cinstitor de Dumnezeu şi plin de har, confirmând spusa îngerului: „Căci va fi mare înaintea Domnului; nu va bea vin, nici altă băutură ameţitoare şi încă din pântecele mamei sale se va umple de Duhul Sfânt.” (Luca 1, 15). Este un lucru revelat de altfel încă din momentul întâlnirii Elisabetei cu Maria, când – cum am spus – pruncul, auzind salutul Mariei, a săltat în pântecele ei, iar Elisabeta s-a umplut de Duhul Sfânt.

Zaharia, amintindu-şi cuvintele îngerului din ziua primirii mesajului, a spus sub inspiraţia Duhului Sfânt: „Iar tu, pruncule, prooroc al Celui Preaînalt te vei chema, că vei merge înaintea feţei Domnului ca să găteşti căile Lui, să dai poporului Său cunoştinţa mântuirii întru iertarea păcatelor lor” (Luca 1, 76-77). Ultimul verset al capitolului 1 al Evangheliei după Luca este semnificativ: „Iar copilul creştea şi se întărea cu duhul” (v. 80). Despre acest copil, numit de Dumnezeu „îngerul Meu” (Maleahi 3, 1), Mântuitorul Însuşi a zis că „nu s-a ridicat între cei născuţi din femei unul mai mare decât Ioan Botezătorul” (Matei 11, 11). Ioan creştea şi se întărea cu „duhul şi cu puterea lui Ilie”, ca să îi poată întoarce pe mulţi dintre fiii lui Israel la Domnul Dumnezeu (Luca 1, 16-17).

Cât priveşte copilăria sa, Sfântul Evanghelist Luca spune lapidar: „Şi a fost în pustie până în ziua arătării lui către Israel” (Luca 1, 80). Unele completări vin însă din partea Sfintei Tradiţii, căreia nu i-au fost străine nici scrierile apocrife. Vestea despre naşterea minunată a Sfântului Ioan, precum şi profeţiile făcute despre el au făcut înconjurul Israelului, ajungând până la urechile lui Irod Idumeul (cel Mare). Pe fondul disensiunilor create de vestea naşterii unui prunc împărat, Irod, simţindu-şi tronul ameninţat, a dispus să fie omorâţi toţi copiii sub doi ani din Betleem şi din împrejurimi, până spre Ierusalim. Tradiţia spune că Elisabeta a reuşit să fugă împreună cu pruncul, ascunzându-se într-o peşteră din pustie. Preţul neaflării copilului a fost uciderea preotului Zaharia, care a fost sugrumat între templu şi altar, sângele lui uscându-se pe pietrele pavajului, ca mărturie peste timp.

Tradiţia ne mai spune că la scurt timp a murit şi Elisabeta, iar copilul a rămas singur în pustie, loc prielnic pentru a găti calea Domnului (Matei 3, 3), în afara alcătuirilor acestei lumi, încredinţându-se lui Dumnezeu şi îngerilor săi. Întâlnirea cu Hristos necesita o pregătire prin asceză. Nu putea să-L vadă pe Hristos fără o astfel de pregătire. Or, pustia îţi oferă această posibilitate de a-ţi exersa puterile sufletului şi ale trupului, de a experimenta prezenţa şi lucrarea lui Dumnezeu în cel mai neprielnic loc de pe pământ, care nu este altul decât locul lipsit de viaţă al pustiei.

Arheologul britanic Shimon Gibson susţinea – într-o prelegere ţinută în 15 august 2004 – că ar fi identificat la Kibbutz Tzuba, Israel, peştera în care s-ar fi retras Sfântul Ioan Botezătorul şi unde ar fi botezat pe mulţi. Peştera, situată la aproximativ 4 km de Ein-Karem, este destul de încăpătoare: 25 m lungime, 4 m lăţime şi 5 m înălţime, datând din perioada 800-500 î.Hr. Pe pereţii peşterii au fost identificate câteva picturi murale, reprezentând scene din viaţa Sfântului Ioan. Pentru a ajunge la nivelul apei se coborau 28 de trepte.

La baza scărilor se afla o piatră ovală, în care era săpată urma unui picior, folosită pentru ceremonialul spălării picioarelor. Printre descoperirile arheologice au mai fost identificate peste 250.000 fragmente ceramice provenite de la vasele folosite în cadrul ceremoniei botezului, unele dintre ele datând din jurul anului 150 î.Hr.. Sigur, au fost destule voci care s-au ridicat împotriva celor expuse de arheologul britanic, susţinând că nu există dovezi (inscripţii) care să ateste prezenţa Sfântului Ioan în acea peşteră.

În Coran, episodul naşterii Sfântului Ioan Botezătorul prezintă foarte multe asemănări cu textul evanghelic, deşi este mai scurt: „O, Zaharia, Noi îţi vestim un fecior cu numele Ioan … Doamne, de unde să-mi fie un fecior? Femeia mea doar este stearpă, iar eu am ajuns slab de bătrâneţe… (Coran, Sura Mariei, XIX, 7-15).

Aşadar, Sfântul Ioan Botezătorul nu este cinstit doar de confesiunile creştine, ci şi de musulmani, unionişti şi chiar de unele grupări gnostice (mandeeni, nazorei etc.). Trebuie să mai menţionăm că fragmente din capul Sfântului Ioan se păstrează într-o moschee islamică, fiind cinstit cu multă evlavie.

Toţi se întrebau: „Ce va fi oare acest copil?” (Luca 1, 66). Răspunsul ni-l dă Scriptura: este ultimul profet al Vechiului Testament (Matei 11, 13); făclia care este aprinsă şi luminează (Ioan 5, 35) însăşi venirea lui Hristos, Mântuitorul lumii. Deşi nu s-a numărat printre profeţii făcători de minuni, ca Ilie şi Elisei, totuşi toate cele profeţite de el despre Iisus s-au împlinit, încât mulţi au crezut în Hristos datorită celor vestite de Ioan (Ioan 10, 41-42). Or, aceşti mulţi convertiţi la Hristos pot fi consideraţi printre marile minuni săvârşite de el, căci naşterea sa cea după fire anticipează naşterea cea după firea omenească a lui Hristos.

Sursa: arhiepiscopiasucevei.ro

Scroll to top